Vorbește suflete cu mine
Și strigă-mi tare ce te doare.
De ce te simți anevoios
Și fără de scăpare.?
Știai că ești o clipă doar
Și-n lume fără de habar.
De ce ai lacrimi de uimire
Și gând de întristare?
De ce nu poți zâmbi din prea multă-ti iubire
Și să privești la soare.?
De ce apusul este trist
Și nopțile-ti sunt grele
De ce te duci întru’ abis,
Cu visurile mele.
Trăiești în vis și plângi in scris
Iubirea-i licăriri de vis,
Și clipe dulci de neatins,
De aceea ești atât de trist.
Știm noi oare ce-i frumosul și încrederea în viața?
Dăm noi oare, atât cât trebuie” pentru pace și speranță?
Știm să fim un amalgam de iubire și putere!
Să mângâiem suflete și s-alinam durere?
Este Iubirea ce stinge, orice lacrimă de grabă!
În iubire nu se răzbună, se iubește și se iartă,
O iubire nu rănește și vindecă neputința!
E doar iubirea , care merge de mână cu credința!
Întindem noi sfânta mâna , trecătorului de rând?
Suntem noi vie lumină, pentru simț și pentru gând?
Dăm oare atât cât trebuie pentru cel ce azi oftează,
Ne sacrificăm putința pentru cel ce lăcrimează?
Suntem oare noi demni, de slava cerului ce se deschide?
Sau avem doar toleranta și Iubirea din cuvinte?
Buchet de Poezie 